atunci când cerul meu e înnorat
și greutăți m-apasă,
mă-ntorc la răul ignorat
anxietatea, capricioasă.
monstru mic, înfricoșător
mi se urcă pe spinare
și flutură încântător
gânduri pline de teroare.
să salut, zâmbesc, să tac
devine dintr-odată imposibil
să fac lucruri care-mi plac
pentru el, inadmisibil.
uneori, chiar îmi doresc
sa-l înfrunt, să-i spun ce doare
între palme să-l zdrobesc
să am parte iar de soare.
însă el, copil fiind,
nu-nțelege, e plăpând
gândurile tot venind
nu le poate-opri țipând.
pune piedici, vrea să iasă
dar totuși ar vrea închis
să stea toată ziua-n casă
să se elibereze-n vis.
îi e dor, ar vrea să poată
să zică celor ce-l iubesc
durerea pe care-o poartă
“aș zice…..dar nu-ndrăznesc.
vântul mă ia pe sus
iar ploaia mă alină
după fiecare-apus
inima îmi este plină.”
îl aud, îl simt, merg înainte
îi dau timp de-obișnuire
monstrul, propria mea minte
propriul mod de chinuire.
îl văd in colț de cameră
atunci când vreau să plec de-acasă
nu-mi dă o secundă liberă
fără a lui purtare nemiloasă.
mă face să cred stupid
că acea mică greșeală
nu a fost făcută-n vid
și că mă va urmări fără oboseală.
mă face să nu pot scoate un cuvânt
să nu pot spune ceea ce cred
mă pune, simplu, la pământ,
fără niciun drept de pled.
zi de zi, fără oprire
luptăm nemilos și fără frică
iar a lui aprigă cucerire
se arată tot mai mică.
dacă aș fi să spun
prin ce putere reușesc
găsesc un mic punct comun
și încet, încet, îl deslușesc.
îi dobor fiecare zid
în niciun caz pentru a-l răni
găsesc acolo un prichindel timid
și nu-l caut pentru a-l ciondăni.
mă uit la el, șoptesc “te-nțeleg
dar nu te pot lăsa orbește
să-mi distrugi al meu întreg
suflet care înflorește.
puțin, puțin, în fiecare zi,
florile tu le vei uda
în timp ce eu te voi privi
te voi ajuta, și te voi lăuda.”
nu mai fug de el urlând
și nu îl las să mă doboare
îi vorbesc liniștit și blând
îl învăț chiar și să zboare.
reușim, noi doi, împreună
să lucrăm fericiți în tandem
uneori, sub clar de lună
sub mii de stele ne ascundem.
i-am urât existența, ani la rând
și mi-am dorit să plece
dar acum, văzându-l râzând,
nu mai pot rămâne rece.
monstrul meu, cel preschimbat
mă mai înfrunta când e plictisit
dar cu trucurile de-acrobat
nu prea m-a mai pedepsit.
progresul, nu-l pot măsura
cu aceste simple cuvinte
în schimb, vă pot asigura
că “monstrul” a ajuns să mă reprezinte.
