miercuri

era miercuri şi conduceai haotic
de parc-aveai un pact cu dumnezeu
și-n seara aia grea și rece nu erai tată
sau cel puțin, nu tatăl meu.
eram în spate și din piept, sub fiecare pietricică
inima îmi tresărea și mă simțeam din ce în ce mai mică;
erai debusolat, sau poate doar te prefăceai
pe frână, ambreiaj sau schimbător cu mâna-n întunericul difuz,
nu le găseai sau poate doar ne-nţelegeai
că berea nu te face mai bărbat, poate, te face doar confuz
mi-am spus în gând, că „n-o să plâng” și că nu meriți nici atât
că berea, vinul sau ce-ai bea, s-au terminat deja de mult…
la fel cum şi sentimentele mele față de tine s-au stins
ușor, uşor, cum s-au golit şi sticlele pe care le-ai atins;
și eu n-am plâns dar mi-am promis, cu tact și elegantă precum e femeia,
că-i pentru prima și ultima dată când
a bere şi tutun, din spatele meu mirosind
o să mă-ntrebi de 10 ori “și de la mașină unde-mi este cheia?”