N-am ajuns aici, în balamucul ăsta fetid,
fiindcă aș avea vreo rudă maladă,
Lâncezesc între scândurile neputinței,
căci sufletul mi-e-n scaunul cu rotile,
purtând haine de doliu,
aici, turtită-n albul pereților,
Moartea mi-e mireasă !
Mă duc să mai fumez o țigară,
e ca și cum aș spune
« Îmi mai aprind o lumânare ! »,
pentru coliva asta n-ajung
patru, șase, opt țigări,
trebuie să înțelegi că și numerele impare
îți aduc sfârșitul.
Orice e viu are-n el o moarte care respiră,
ea se naște ca un moșneag astmatic,
iar mai târziu își capătă suflul unui copil sportiv.
Cum pot eu să-mi aprind o țigară
în spitalul ăsta ce lenevește pe patu-i de moarte ?
Face rebusuri cu perfuzia-n vene,
și-n perfuzie înoată un fel de zeamă
de oameni bolnavi,
căci spitalul nu trăiește fără muritori.
Lipitori târându-se în paharele cu apă
și rechini de sare zac în pastile,
caracatițe mi se încolăcesc în jurul gâtului,
să mă sugrume până-mi fredonez singură
slujba de înmormântare ;
eu îmi voi fi și pământ și ploaie pe mormânt !
Pe holuri își dau rendez-vous stalactite și stalagmite,
e atât de frig ca-n capelele sixtine preistorice ;
Iar eu caut cu ambrozie-un chirurg !
Trebuie să mi se amputeze sufletul de trup,
a devenit prea greu să-l mai încap în mine,
Polaris nu mă va mai vedea existând
și n-am să ajung niciodată în Nord…
– Scuzați-mă, știți pe ce stradă
stă Dumnezeu ?
Am să-i duc un colet înapoi
