Ating adesea criticul punct în care
Mă poartă gândurile-n vârful disperării
Şi mă trezesc purtând diverse dialoguri
Despre ce mă apasă, despre ce vreau a fi împărtăşit,
Despre-nțelegerea şi dragostea pe care le-am cerşit.
Mă pălmuieşte rece a mea realitate,
Găsindu-mă-aruncând cu replici către propriul sine,
Pretinzând că-n față-mi stă cel ce nu-mi dă ascultare,
Şi acest fapt al meu prea de plâns îmi pare.
Acum mă loveşte-un gând ce-mi pare la fel de trist.
Să fie oare acest fapt al meu
Motiv pentru care eu ard văzându-mă artist?
Şi nu de orice fel, ci chiar actor,
Poate pentru c-aş întreține dialoguri cu voci aievea, nu închipuite,
Iar spectatorii mi-ar da ascultarea care lipseşte-n ochii tuturor.
