Privesc cu jind la grupuri, grupulețe,
Din care nu fac parte.
Și îmi doresc să fiu altcineva, oricine.
De mică știu că nu-i nimeni ca mine,
Am observat, crescând, că n-am un loc
Pus deoparte.
Îmi plac băieții, dar ei nu mă văd,
Îmi plac și fetele, fără să știe,
Căci nu mă pot gândi cum ar fi fost
De aș fi spus cuiva, oricui, de mine.
Și am crescut citind, știind, visând
La locul meu sub soare, pentru mine.
Și-am învățat rapid să mă ascund,
Să mă prefac, pentru un pic de bine.
Și am trecut cu 10 de priviri,
Și judecăți, și întrebări private,
Până am ajuns să cred că aparțin,
Și am uitat ce mă ținea deoparte.
Și am urmat același drum pavat
De oameni cu priviri neluminate.
Și m-am convins c-adultul e secat
De bucurii și lucruri minunate.
Și totu-ncet, încet s-a-ntunecat,
Și soarele se arăta doar rar.
Și tot la fel de-ncet m-am dizolvat
În tot ce-ar trebui un om să pară.
Din toată izolarea mea cea neagră,
am trezit că nu mai aparțin
În lumea asta prinsă într-o cursă
De muncă, bani, deadline-uri și copii.
Și-am început să caut curcubeul
De oameni care poate mă-nțeleg,
De-asemănare, acceptare și un sine
Plin de culoare, zgomot și întreg.
Am început să-mi regăsesc copilul
Abandonat, speriat și malnutrit.
Și cunoscându-l m-am găsit pe mine,
Și îngrijindu-l, eu am înflorit.
Acum îl țin de mână pretutindeni
Și îi permit să zburde infinit,
Să coloreze lumea-n curcubeie,
Să cânte, să danseze, să simtă și să fie împlinit.
Mă bucur în sfârșit c-am găsit pacea,
Mă bucur că de alte mâini mă țin.
Refuz să fiu cum vrea societatea,
Dac-asta înseamnă să nu pot pe deplin
Trăi, iubi, simți și să mă bucur.
Voi construi un drum al meu și poate,
Pe o potecă mică, nebătută,
Cu oameni colorați, vibranți alături,
Dar invizibili pentru lumea surdă,
Ne vom numi doar noi – Comunitate.
