te-am găsit cu ruine pe obraz
și cu văpaia din suflet mocnind,
am vrut să-ți dau măcar răgaz
să nu te mai aud un ceas icnind,
căci pe tot ceea ce pui tu mîna
se rupe voios în țăndări de fier,
apoi nu mai ai nici tu măcar vîna
să mă lași să țip, să strig și să zbier.
ţi s-au sucit mințile de la pastile
atîta timp cît numai înapoia tu tragi,
mi se pare că nu mai ai ani nici zile
să fii tu, să-ți dai seama în ce te bagi.
ai rămas împietrită cu lacrima-ți urîtă
de pe-obrazul alb de lînă și tot taci,
mă uit la tine, ești vai și-amar, mohorîtă
și nu mai vrei să fii, să respiri, să faci.
cine ești azi nu vei mai fi vreodată
asta să ții minte oriunde te-ai duce,
nu te mai ține de trecutul de-altădată
şi nici de viitor nu-ți mai fă cruce.
trăiește azi că mîine poate mori
cu vorbele-astea iuți strangulîndu-te,
azi e despre tine și să nu te uiți în zoi
în oglinda asta vorbindu-ți vrute și nevrute.
