Am tot auzit cam toată viața mea de om de 20 de ani “gândește pozitiv” sau “nu mai gândi negativ” sau “dacă gândești negativ doar asta o sa atragi”. Sigur, e destul de ușor pentru un om “normal” să își îndepărteze gândurile mai puțin plăcute, dar ce se întâmplă cu cineva care încearcă și încearcă din nou și din nou și nu reușește? Nu reușește să fie “pozitiv”, ca “restul”. Aceste două cuvinte sunt străine pentru mine de multă vreme deja.
M-am dezvoltat în vremurile lui “pe vremea mea nu erau atâtea probleme”, “pe vremea mea nu exista așa ceva”. Pentru că nu poți vedea mizeria atâta timp cât este îndesată sub preș. Dacă suntem puțin atenți la detaliile care compun istoria, vom realiza că tulburările psihice au fost prezente dintotdeauna. Inclusiv la marii pictori, muzicieni, oameni de știință, conducători etc. În România, în momentul de față, încă există multă stigmă adunată în jurul tulburărilor mintale, ceea ce face ca recuperarea persoanei diagnosticate să fie cu mult mai grea și dureroasă. Există foarte multe persoane care suferă în tăcere din cauza acestei stigme. Eu consider stigma ca fiind un mare handicap al societății. O bună perioadă de timp am fost și eu una dintre persoanele care au suferit în tăcere din cauza fricii de a nu fi judecată, dar mai ales din cauza unei frici de a simți acea durere care te acaparează atunci când vezi, realmente, că persoanele din jurul tău nu te pot înțelege.
Faptul că sunt victima abuzului și implicit, a unor traume, și-a spus cuvântul încă de la 14 ani când am fost prima dată diagnosticată cu tulburare depresivă majoră, primind ulterior și tratament medicamentos și psihologic. Sigur, eu simțeam că ceva nu era în regulă cu mine cu destul de mult timp înaintea acestui prim diagnostic. Primele simptome au fost autovătămarea și o stare de tristețe atât de intensă și dureroasă, încât era o foarte mare nevoie ca acea durere interioară să o transpun efectiv într-una fizică, pe considerentul că durerile fizice ar fi mai ușor de gestionat. Nu aveam pe nimeni care să fie atent la nevoile mele și la ceea ce se întâmpla cu mine, nu aveam cu cine să vorbesc, nu era nimeni care să mă asculte.
Așa că, la vârsta de 15 ani, am ajuns să fiu supraviețuitoarea unei tentative de suicid (un alt subiect tabu, tratat cu superficialitate, care nu doar că e stigmatizat, ci de-abia se pronunță acest cuvânt care începe cu litera s). Primele cuvinte pe care le-am auzit de cum mi-am deschis ochii au fost “e o minune că ești în viață” de către un medic care era lângă mine fix în acel moment. Starea mea de sănătate, cu timpul, s-a înrăutățit și mai mult, iar la aproape 17 ani am fost internată într-un spital de psihiatrie pediatrică. În ziua internării mi-am cunoscut noua terapeută și am început terapia cognitiv-comportamentală (în engleză: cognitive behavioural therapy, pe scurt CBT). Faptul că am urmat un plan de tratament bine pus la punct m-a ajutat și mă ajută și azi să fiu încă aici. Cele mai simple activități precum spălatul, îmbrăcatul, mersul etc. păreau de cele mai multe ori imposibile pentru mine. Pe lângă toate astea s-au adăugat pierderi de memorie, dificultăți mari de concentrare și altele.
Am primit în urma multor evaluări, diagnosticul final și cel din prezent, de tulburare bipolară (tip 2) și tulburare schizotipală. Tulburarea bipolară este una dintre cele mai stigmatizate tulburări psihice. Termenul de “bipolar” este folosit de cele mai multe ori drept un adjectiv negativ de către oamenii care nu cunosc faptul că este efectiv o boală reală, care scade incredibil de mult calitatea vieții unei persoane. Când ești diagnosticat cu tulburare bipolară înseamnă că ești la mila substanțelor chimice din creierul tău. Așa cum, în leucemie, anumite celule sangvine o iau razna, așa și în creier, în tulburarea bipolară, unele substanțe chimice din creier fluctuează anormal. În fiecare zi sunt ajutată de medicamentele pe care le iau să fac față simptomelor. Au existat momente și zile în care anxietatea și trecerea bruscă de la o stare la alta mă limitau enorm. Aceste schimbări “neanunțate” ale dispoziției sunt epuizante. Atât psihic, cât și fizic. De la stări bune cu energie, râsete, entuziasm, bucurie se ajunge la episoade depresive cu niște gânduri și emoții foarte intense, uneori înfricoșătoare din cauza faptului că pot fi prezente și anumite gânduri sumbre cărora trebuie sa le faci față. Când trăiești alături de tulburarea bipolară, tot timpul e prezentă o stare de incertitudine. Te culci simțindu-te într-un anumit fel și te poți trezi cu o dispoziție total opusă. Ești efectiv într-un roller-coaster emoțional.
Însă, asta este cel mai posibil să nu se vadă. De multe ori, atunci când s-a întâmplat să povestesc cuiva despre diagnosticele mele și despre situația prin care trec, am simțit scepticismul, spunându-mi-se că nu arăt bolnavă. Foarte multe boli sunt invizibile. Dar asta nu face inexistent chinul prin care trece un om. Eu mă lupt cu 3 inamici invizibili. Cu tulburarea bipolară, schizotipală și cu migrenele cronice (adică mă doare capul în aproape fiecare zi, de 4 ani). Nu par bolnavă pentru că atunci când ies în lume, mă adun. Zilele mele rele sunt văzute doar de către medicul meu, mama mea și terapeuta mea. În societate mereu apar cu un zâmbet. Pentru că natura diagnosticelor mele cere ca simptomatologia să fie ascunsă. Nu am fost văzută niciodată în momentele în care aproape am leșinat din cauza durerilor de cap, dar asta nu înseamnă că nu se întâmplă. Nu a fost văzut niciodată cât de epuizată sunt (din cauza oboselii cronice) după ce am făcut un simplu duș. Probabil niciodată nu a observat cineva cât de tare îmi tremură mâinile, în unele situații, din cauza anxietății sau cum mă chinui să respir urmărind o numărătoare atunci când fac un atac de panică. Dar asta nu înseamnă că nu se întâmplă. Nu am fost văzută în circumstanțele astea pentru că în zilele în care mă simt rău, mă izolez. Am nevoie de timp pentru a mă pune din nou pe linia de plutire. După ce am ajuns pe linia de plutire, știu că din cauza diagnosticelor mele, după un timp voi ajunge iar sub ea și va trebui să o iau de la capăt. Din nou și din nou și din nou. Însa mă ajută enorm faptul că știu ce am și am învățat cum să acționez.
Primirea unui diagnostic în ceea ce privește tulburările psihice este foarte importantă. Atunci simți cum ultima piesă din puzzle a fost potrivită. Pentru că, din momentul în care pacientul știe cu exactitate ce i se întâmplă, poate începe să învețe cum să își gestioneze situația. Tulburarea bipolară și tulburarea schizotipală nu sunt niște diagnostice cu un prognostic de “vindecare” sau recuperare completă. Însă sunt niște tulburări care pot fi ținute sub control prin gestionarea simptomatologiei cu un plan îndelungat de tratament. Dacă îmi este greu? Da. E o luptă continuă cu toate simptomele, dar am învățat să mă bucur din lucruri foarte mici. Tot ceea ce mi se întâmplă mă epuizează și de multe ori simt că nu mai pot. Însă primesc ajutor în momentul de față. Cel mai imposibil pare atunci când nu există un ajutor sau când persoana este tratată cu superficialitate.
Cu ceva timp în urmă mi-am promis să fiu vocea persoanelor cu un diagnostic psihiatric. Mi-am promis că o să fiu acolo pentru oricine are nevoie să fie ascultat. Am fost și sunt un umăr pe care victimele abuzurilor și ale neglijenței să își pună capul și să plângă atunci când au nevoie. Știu cât de dureros e sentimentul de singurătate. Diagnosticele mele mi-au luat multe, dar în același timp mi-au oferit ceva foarte valoros. Și anume empatia. Sunt bucuroasă pentru cât de departe am ajuns. Sunt bucuroasă că am supraviețuit și recunoscătoare că îmi pot face cunoscută povestea. Pentru oricine duce o luptă cu o tulburare psihică, am un mesaj important: nu ești singur și contezi mai mult decât crezi.
Pentru a crea un spațiu sigur pentru persoanele cu diagnostic de bipolaritate, Mental Health for Romania începe de acum un grup de discuții și sprijin pe Facebook, care va fi coordonat chiar de Denisa, autoarea acestui articol. Ne dorim ca, împreună, să creăm o comunitate în care orice persoană să se simtă inclusă și înțeleasă, acesta fiind primul pas.
Resurse:
[1] Fişa personală despre tulburarea bipolară
