Cum tulburările alimentare mi-au furat adolescența

Autor: anonim

Imagine de Gizem Vural

Este foarte cunoscut că perioada adolescenței, când toți “înflorim” și încercăm să ne descoperim calitățile și cine suntem cu adevărat, poate veni cu anumite dezavantaje. E perioada în care ne dezvoltăm atât mintal cât și fizic, luând anumite decizii care par normale, dar care pot ajunge să ne marcheze pe viață. Așa am ajuns eu să lupt contra tulburărilor de alimentație (TA).

Menționez de-acum că următoarea poveste poate avea informații care sā fie sensibile pentru anumite persoane (autovătămare, intenții suicidale)!

Se spune că multe cazuri de TA sunt provocate de comentarii negative de la alte persoane la adresa corpului sau poate doar mici comentarii crezute nesemnificative. Pentru mine, lucrurile acestea nu au avut o însemnătate prea mare pe când aveam 13 ani. Nu asta m-a făcut să vreau să schimb modul în care arăt, nici măcar amintirile din vremea când încă făceam antrenamente, ci o simplă reclamă care promova o anumită dietă care părea să aibă efecte miraculoase. Nu aveam nicio idee că acela avea să fie momentul în care “aventura” avea să înceapă, iar dorința de a face totul perfect nu avea să mă ajute deloc.

Pe parcursul a șase luni de zile credeam că fac ce trebuie, mâncând mai puțin sau poate deloc uneori. Primeam complimente, deci e clar că făceam ceea ce trebuie. Mai venea uneori mama la mine și îmi spunea că dacă voi continua să mănânc așa, voi ajunge anorexică. Îmi aduc aminte modul în care îi răspundeam – râdeam cu un râs totuși mândru. Asta însemna că aș fi devenit foarte slabă, ceea ce m-ar fi făcut fericită și împlinită. Am început să mă distanțez de prietenii apropiați, să nu mai ies, să nu mai pot face sport. Am rămas 6 luni fără menstruație, iar când într-un final am decis că am nevoie de ajutor, tot nu am știut să profit de el.

 Imagine de iStock

 Imagine de iStock

După ce în cȃteva luni devenisem aproape jumătate din cât am fost, lumea ȋncӑ mӑ complimenta și aproape nimeni nu mă întreba dacă sunt ok. Eram palidă, cu cearcӑne de la nedormit și trezit la 4 dimineața sӑ învăț. Trăiam pe două mere pe zi și tot credeam cӑ e mult. Nu auzeam ce spunea lumea. Eu încă nu vedeam situația în care eram. Plȃngeam în fiecare searӑ, tremuram dacă vedeam mancare, dar nu mă atingeam de ea. Pȃnӑ atunci nu auzisem de anorexie decât în fraze tip “Tipa aia e anorexică” atunci cȃnd cineva se referea la o fată foarte slabă, care poate era genetic așa. Nu știam de fapt ce presupunea să fii anorexic și cred cӑ asta a fost o problemă foarte mare. Informațiile despre tulburarile de alimentaṭie sunt foarte sumare în România și nu se discutӑ destul pe tema lor (un început este articolul nostru informativ din martie). Ajung astfel sute, dacă nu mii, de fete să sufere de TA, trecând neobservate de majoritatea oamenilor. Ba chiar sunt complimentate.

Era ziua de Paști. Am coborȃt la masӑ și, cȃnd am încercat sӑ mӑnȃnc o jumătate de ou, nu puteam duce furculiṭa la gurӑ. Tremuram. Am început sǎ plȃng. Atunci am decis sa încep tratamentul, vizitele la doctori, psihologi si psihiatrii. Cu toate cӑ am început sӑ mӑnȃnc “mai mult”, era încă ridicol de puțin.

Pe deasupra, eu niciodată nu mâncam mȃncare. Eu mȃncam mereu “numere”. Cuvântul “calorii” îmi trecea prin cap non-stop și dacă treceam și cu un gram de cȃt îmi propuneam, eram distrusă.

Imagine de drawlab19

Imagine de drawlab19

Într-una dintre ședințele la psiholog, acesta mi-a sugerat să mă duc și la un nutriționist, care mă poate ajuta cu ce aveam eu nevoie. Chiar mi-a plăcut ideea pe atunci, și am decis cu mama că poate mă va ajuta. Acesta a fost începutul unui alt cerc vicios în care am intrat și care m-a condus la bulimie și BED (binge eating disorder sau tulburarea mâncatului compulsiv), care constă în consumarea unei cantităţi mari de alimente într-o perioadă scurtă de timp. Din păcate, nu mi s-a recomandat un psihiatru imediat, ci a trebuit să treacă o perioadă destul de lungă până să-mi propună mama să mergem. După ce am vorbit și cu un psihiatru, mi s-a recomandat un tratament care și în ziua de azi mă ajută enorm.

Toți nutriționiștii la care am fost îmi dădeau diete de slăbit (care erau doar un ‘’quick fix’’ foarte dăunător corpului), chiar dacă eu eram diagnosticată cu anorexie. E adevărat că la un moment dat eu le ceream, însă cred că, având în vedere prin ce trecusem, ei trebuiau să mă ajute într-un alt mod. Am ajuns să mă îngraș din cauza șocului prin care a trecut corpul meu, (neprimind mâncare atata timp el ținea de orice mică sursă de hrană). Când mergeam în vacanțe, am început să mănânc tot mai mult (asta după luni în care încă îmi fusese frică să mănânc) și mereu ziceam “Lasă că mă întorc acasă și revin la meniul meu și mai slăbesc dacă e.” Propoziția asta a devenit o portiță. Astfel am început mâncatul compulsiv.

Mâncam tot mai mult. Într-adevăr, a fost din cauza perioadei de foame extremă, dar după ceva timp deja trebuia doar să știu că mănânc ceva. Nu mi-am dat seama că alunec pe partea cealaltă a TA. Eram mereu supărată din cauza schimbărilor corpului meu. Era clar că mă îngrășasem și se vedea. Mă simțeam enormă, cu toate că încă nici nu ajunsesem la pragul de greutate “sănătoasă”. Episoadele de binge au început să fie tot mai dese, fiecare cu pretextul “e ultima dată” și “am trecut de pragul minim de ‘greutate normală’”. Pun lucrurile astea în ghilimele pentru că nu consider că tabelele de pe internet trebuie crezute.

Ușor ușor, am început să cred că o greutate normală este cea la care mintea și corpul sunt în echilibru și se simt bine, fericite, NU o greutate la care mi s-a spus că trebuie să fiu pentru că “așa scrie pe internet.

În plus, după cum bine vedeți, tulburările de alimentație nu depind de o anumită formă a corpului sau greutate. Pot apărea la oricine și oricând. Nu trebuie să fii sub sau peste o greutate “normală” pentru a trece prin asta. Din păcate, TA nu au preferințe și pot apărea la oricine.

Imagine de pe shutterstock

Imagine de pe shutterstock

Am schimbat psihologul și, cu schimbarea asta, a început și acceptarea că am o altfel de problemă acum, care trebuie tratată altfel. În mintea mea, nu mai eram îndreptățită sӑ mӑnȃnc ce vreau cum făcusem până atunci ca sӑ mӑ ȋngraș. În mintea mea, trebuia sӑ fac ceva cȃt mai repede sӑ rezolv BED. Nu vӑ pot spune de câte ori am crezut cӑ, dacӑ m-aș opri din mâncat și aș ajunge la punctul la care am fost cea mai slabă, aș putea apoi sӑ mӑ ȋngraș “cum trebuie” și astfel aș scӑpa și de BED. Soluțiile mele constau în diete, pe care normal cӑ nu le puteam ține și se transformau mereu în episoade de binge. După un timp, am început sǎ recurg la metode compensatorii  (vӑrsӑturi, sport excesiv), pentru a mӑ asigura cӑ nu mӑ ȋngraș, care m-au condus spre bulimie. Totuși, reușeam sӑ le controlez astfel încât sӑ nu țină mai mult de o sӑptӑmână-douӑ.

Toate experiențele astea mă făceau să vreau să nu mai trăiesc. Mereu când greșeam și aveam un episod de binge credeam că trebuie să fiu pedepsită, așa că am început și să mă tăi. Credeam că nu voi găsi niciodată o soluție la toate problemele astea și nu doream să continui să trăiesc cu ele. Au existat tentative de suicid, dar mereu îmi apărea imaginea alor mei în minte. Nu îi puteam pune să treacă prin asta. Toate astea veneau de la o fată foarte bună la școală, care nu se plângea aproape deloc despre problemele ei și era mereu acolo când cineva avea nevoie. Veneau de la o fată perfecționistă, care în ochii altora era văzută “perfectă”. Problema era că eu nu am ajuns niciodată să văd ce văd ei. Până și când m-am deschis cu tot în fața uneia dintre cele mai dragi profesoare ale mele, cuvintele ei au fost “nu îmi vine să cred…nu mă așteptăm la o fată ca tine să treacă prin asta și să aibă gândurile astea…”.

Eram bună la a masca tot ce mi se întâmpla.

După ceva timp, cu ajutorul psiholoagei mele și enorm de mult suport din partea părinților, am început să gândesc altfel. Mi-am eliminat complet din vocabular cuvinte de genul “calorii”, “diete” și lucruri legate de acest subiect care m-au adus în punctul de a nu mai dori sa trăiesc.

Nu mă mai cântăresc, am decis să nu mai las un număr să-mi controleze viața şi să mӑ concentrez pe cum mă simt, nu pe “numerele” din farfurie și de pe cȃntar.

Am început să mă deschid unor persoane apropiate (prieteni, rude), care știu că nu vor judeca și care nu au (avut) complexe legate greutatea lor (diete drastice, dificultăți ȋn a-și accepta corpul), și care deci nu ar fi afectate de poveștile mele la fel cum ar fi cineva sensibil la acest topic.

Imagine de camidobrin

Imagine de camidobrin

Consider că e foarte importantă acceptarea problemei, astfel încât să se poată remedia. Foarte puțini știu că aceste tulburări ne pot face să acționăm uneori fără voința noastră. De exemplu, mereu când am avut un episod de binge, nu mai eram eu. Mă simțeam ca și cum sunt în corpul meu dar privesc ca un spectator ce se întâmplă. Nu puteam controla pe ce pun mâna și cât mănânc. Poate sună absurd dacă nu te-ai confruntat cu asta (ceea ce nu doresc nimănui), dar ăsta e crudul adevăr și partea nevăzută.

Chiar cred că toate acestea m-au făcut cine sunt eu acum și m-au făcut să apreciez oamenii și toate tipurile de corpuri într-un mod incredibil. Din păcate, în România, stereotipurile încă predomină și detalii care chiar contează despre aceste tulburări (de exemplu, cât de periculoase pot fi) nu sunt aduse la cunoștința oamenilor. De aceea, cred cu tărie că toată lumea, indiferent de vârstă, trebuie educată pe această temă. Riscurile sunt enorme și mult mai grave decât se crede, iar cu astfel de tulburări e nevoie de răbdare. Am avut noroc că am cerut ajutor până să ajung în adâncul prăpastiei și că mi-am mai revenit, iar chiar dacă încă trebuie să lupt, știu că am suportul necesar.

Rog pe toată lumea să se gândească de două ori înainte să zică ceva legat de corpul cuiva sau de mâncare în preajma celor afectați! Cei cu aceste tulburări, de cele mai multe ori, reușesc să mascheze foarte bine acest lucru, dar asta nu înseamnă ca nu suferă; ba chiar dimpotrivă, iar acest lucru poate fi citit în privirea lor când se află în jurul mâncării. E important să încercăm să fim atenți la cei din jur și, dacă simțim că ceva nu e în regulă, este bine să întrebăm și să fim acolo pentru ei, chiar dacă nu înțelegem exact ce li se ȋntȃmplǎ.

Imagine de Spoonflower

Imagine de Spoonflower

Articole similare