Atenție la neatenție, așa am aflat de ADHD

Autor: Maria Popa

Atenție la neatenție!, îndemn auzit încă din școala primară, dar pe care nu l-aș fi pus niciodată pe seama unei atipii de dezvoltare – o sintagmă care intimidează și împiedică acceptarea unei realități evidente: cel puțin 1 din 10 persoane primește diagnosticul de Attention Deficit Hyperactivity Disorder, ADHD, mediatizat în trecut de societatea americană ca ADD [*]. Spun ‘cel puțin’ pentru că, în ciuda numărului ridicat de diagnostice de ADHD puse în America de Nord, tendința globală este de a nega în totalitate existența simptomelor, sau de a trece cu vederea importanța unui diagnostic corect pus.

Pentru mine, la fel ca pentru mulți alții, ADHD-ul era un mit urban. Probabil că nu aș fi auzit despre noțiunea de ‘hiperactivitate’ dacă părinții mei nu cunoșteau niște prieteni a căror fiică a primit un diagnostic. Ea bifa toate simptomele cu mult înainte de 6 ani, vârstă la care un copil primește oficial ‘verdictul’. Nu stătea niciodată locului și avea mari dificultăți la școală. După ce mama ei, psiholog fiind, a epuizat toate tratamentele alternative, a recurs la medicație. Îmi amintesc că atunci părinții mei aduceau constant în discuție cât de ‘moleșită’ devenise ulterior fetița, sau cât de recunoscători erau pentru că nu aveau astfel de probleme cu mine.

Așa mi-a fost întipărită imaginea deficitului de atenție (care presupune mult mai mult decât sugerează numele!): o formă de retard mintal, chiar handicap. Filmele și emisiunile difuzate la televizor nu prezentau nimic pe acest subiect, și nici doctorii la care mergeam din diverse motive nu sugeraseră vreodată că ar fi fost ceva în neregulă cu mine.

Nici nu se punea problema – de mică eram liniștită, urmăream cu interes maxim filme și spectacole la teatru și nici nu mă omoram prea tare cu alergătura sau cățăratul în copaci. Mai mult decât atât, aveam, după spusele unora, un vocabular dezvoltat și rareori probleme la învățat.

Atât doar că vorbeam cam mult. Și mai mereu mi-era greu să mă abțin să nu întrerup discuțiile între adulți. Puneam o mulțime de întrebări. Cel mai probabil îl moșteneam pe tata, pentru că și el vorbea încontinuu, trecând de la un subiect la altul. Un obicei sâcâitor, printre multe altele pe care le avea, și greu de corectat – așa era percepută firea lui.

Decizia de a fi înscrisă la școală după împlinirea vârstei de 7 ani a luat-o mama, după întocmirea unui tabel cu mai multe argumente în favoarea unui an în plus de ‘copilărie’. Eram prea dezorganizată, neatentă și încontinuu de vorbă cu prietenii. Chiar și în viziunea educatoarei mă aflam mult în urma celorlalți copii din grupă.

Sursă: https://www.healthline.com

Sursă: https://www.healthline.com

Se așteptau ca o dată cu vârsta să scap și de încăpățânările copilăriei, de timpul petrecut ‘în capul meu’ și de accesele de furie. La școală, însă, m-am izbit de un cadru și mai rigid în care trebuia să excelez la toate materiile, susținută de impulsionările părinților mei. Cum să explorez noutatea – lucru pe care l-am căutat dintotdeauna – dacă nu mi se dădea voie în niciun caz să ‘pierd timpul’?

Din gimnaziu, am întâmpinat dificultăți la disciplinele exacte. Serile, tata suplinea rolul de meditator la matematică, fără prea mare succes. Greșeam (și încă o fac!) tot timpul la calcule. Nu puteam să-mi ascund plictiseala provocată de explicațiile abstracte: pe fața mea se citea că eram cu gândul în altă parte. Amânam să-mi fac temele suplimentare, căutăm o portiță de scăpare – fie găseam pretexte că n-am știut cum să abordez exercițiile, fie copiam cu îndrăzneală rezultatele de la sfârșitul culegerii, ignorând riscul de a fi descoperită de tata, exasperat de comportamentul meu. Știa că eu sunt ‘intelectual capabilă de mai mult’. Și totuși, uneori îmi mergea bine la matematică. Aveam așa-numite ‘sclipiri’, idei ceva mai neobișnuite care într-un mod alambicat conduceau către rezolvare.

Între lecțiile de balet și chitară sugerate de părinți, mă angrenam în propriile proiecte. La fel ca Barbie, am fost pe rând designer de interior, scriitoare, sportivă, actriță, fotografă și programatoare (până când am descoperit că și aici matematica e indispensabilă).

Singurul punct comun al hobby-urilor mele este că pe niciunul dintre ele nu l-am dus vreodată la bun sfârșit.

Voiam să lupt împotriva curentului dictat de acasă – mie îmi plăcea să vorbesc tare și să fac tot felul de glume, să stau după ore în părculețul școlii fără grija temelor. În grupul restrâns de prietene mă simțeam cel mai bine pentru că știam că eram apreciată pentru efervescența firească a personalității mele.

Îmi dădusem seama că părinților mei nu le plăcea latura mea ‘zgomotoasă’ și nici nu-mi ascultau interesele și dorințele. Și de ce ar fi făcut-o, dacă toate păreau a fi soldate abandonului? Din punctul lor de vedere, acționam ca să atrag atenția și să șochez. În realitate, eram în căutare de echilibru, de perfecționare și de a suprima ceea ce credeau cu toții, inclusiv eu, că sunt moravuri rele.

Nici liceul nu mi-a oferit libertatea mult râvnită: m-am trezit dintr-o dată lipsită de structura bine pusă la punct a părinților mei. Îmi ofereau în sfârșit ceea ce îmi dorisem atât de tare – ocazia de a mă organiza așa cum doresc. Paradoxal, să-mi concep un orar după propriul plac părea imposibil de realizat. La vârsta adolescenței mijlocii mă simțeam mai îngrădită că niciodată. Nu reușisem să intru la liceul pe care mi-l doream. Bineînțeles că nu muncisem destul, lucru care mi-a fost reamintit constant.

Fără obligația unui examen fusesem tentată să nu mai învăț. Totuși, nu am făcut asta. Deși lupta cu lipsa de motivație avea să devină recurentă, mi-am acordat o șansă de a-mi dovedi contrariul – poate totuși reușeam să depășesc dificultățile.

Profilul liceului se concentrează în jurul unor materii pe care nu le stăpânesc. În timp ce colegilor mei tema la fizică le lua o singură oră, mie îmi trebuia de trei ori mai mult timp. Nu mă concentram suficient nici în lipsa distracțiilor. Știam că, odată așezată la birou, intrată sau nu în modul de concentrare, eram sortită ‘pierderii timpului’. Nici testele sau ascultările nu îmi mai provocau mustrări de conștiință cum făceau odată.

Cum să funcționez într-o societate cu un ritm căruia nu mă pot conforma, unde vârsta e un termen-limită și-mi impune un anumit prag de realizări?

Dintr-o dată, zumzetul mental dat de idei și planuri dispăruse. Renunțasem să mai caut următoarea experiență care să-mi stârnească entuziasm. Decisesem cumva că cel mai bine mi-ar fi singură. Din lipsitul de la ore, am trecut la refuzarea invitaților de a ieși cu prietenii. N-aș fi ghicit niciodată că o persoană care în mod normal se reîncărca cu energia celor din exterior avea să ignore mesaje și apeluri. Weekendurile petrecute cu ochii ațintiți pe tavan au devenit săptămâni întregi de vacanță. Eram extenuată fizic și psihic. Mă durea constant spatele de la orele petrecute întinsă în pat. Starea asta era mai rea decât orice plictiseală, în trecut una dintre marile mele temeri personale.

Ilustrație de Alessandra Olanow

Ilustrație de Alessandra Olanow

Serile, în orele lungi în care nu puteam să dorm, începusem să caut răspunsuri. Pe internet. Eram familiarizată cu posibilitatea de a fi intrat într-un episod depresiv. Găsisem la un moment dat și informații despre deficitul de atenție, dar, citind, doar mă amuzam de încercările mele din trecut de a-mi justifica neatenția la matematică printr-o discalculie** închipuită. Voiam cu disperare o etichetă care să dovedească că nu mă prefăceam, orice dar nu ADHD-ul, care atunci îmi părea doar o scuză eligibilă cuiva leneș. Nu fusesem niciodată hiperactivă și nici nu puteam numi lipsa ușurinței la calcule o adevărată dificultate de învățare. Nu avem ‘caracteristicile grave’ pe care le consideram baza ADHD-ului.

A durat mai mult de un an până am început tratamentul pentru ceea ce nu am vrut să recunosc ca fiind o depresie majoră. Pe baza unei serii de evaluări și chestionare, dar și a notițelor și observațiilor mamei, am primit multe luni mai târziu confirmarea pe o rețetă galbenă: intram sub tratament pentru Tulburarea Hiperactivă cu Deficit de Atenție (sau, în engleză, ADHD). Asocierea cu depresia nu ar fi o premieră.

În cazul multor fete, depresia se instalează pe fondul unui ADHD rămas nediagnosticat din lipsa manifestărilor hiperactive, mai des întâlnite la băieți.

Deși obținusem oficial diagnosticul, faptul că pot sta așezată pe scaun (simțind totuși nevoia de a da din picior) încă ridică suspiciuni medicilor și psihologilor pe care îi consult. Mi s-a spus că nu arăt și nu vorbesc cum ar vorbi cineva cu hiperactivitate și deficit de atenție. În opinia unora, toată lumea are momente în care poate părea că are ‘ADHD’.

Continui constant ‘lupta’ de auto-apărare: în fața mamei, care infirmă diagnosticul, în fața tatei (căruia nu îi ridică semne de întrebare faptul că tot uită de programări la medic sau întâlniri de afaceri) și la fiecare 6 luni pentru reevaluarea diagnosticului. Parcă fiecare consult caută să-mi verifice veridicitatea poveștii, poate-poate mai omit din simptome. Sau, eventual, să concluzioneze că m-am vindecat!

Sunt momente în care cred că totul a fost o greșeală. Că, din lipsă de voință, am recurs la medicamente pentru ceva intangibil și, la prima vedere, invizibil pentru cei din exterior. Iar medicamentele, deși funcționează, nu o fac întotdeauna. Ajung să mă întreb dacă e acceptabil să cer o alternativă medicamentoasă, sau dacă risc să fiu catalogată drept cineva care încearcă pastilele ca pe bomboane?

Ilustrație de Mmuffin

Ilustrație de Mmuffin

În România, ca în majoritatea țărilor europene, obținerea unui diagnostic de ADHD la vârsta adultă e foarte dificilă. După 18 ani, nu voi mai avea dreptul la tratament compensat, care în niciun caz nu poate fi considerat accesibil de toată lumea. Deși cei neuroatipici ADHD detestă structura, nu pot trăi în lipsa uneia, iar tocmai acolo unde există cea mai mare nevoie, în sistemul medical, nu ne sunt oferite prea multe posibilități.

Tot acest proces, extrem de lung și costisitor, îmi ridică întrebarea dacă merită efortul. E, oare, rentabil să aștept zeci de săptămâni pentru programări și investigații decontate? Ar fi mai bine să mă orientez către sistemul privat, unde o consultație costă cât aș cheltui pentru o singură lună de tratament – primit doar în cazul în care dau de un medic care să-mi valideze simptomele și, implicit, suferința?

Dacă psihiatria nu permite încă acordarea unui diagnostic pe baza unor măsurători obiective (markeri biologici identificabili prin teste de laborator sau imagistică), cât timp vor mai continua speculațiile că ADHD-ul este ‘o boală inventată’, de pe urma cărora au de câștigat doar companiile farmaceutice?

Cum sunt adeptă a unor abordări mai integrate, preferând să apelez la tratament medicamentos doar în ultimă instanță, am reflectat de multe ori asupra problemei. Și de fiecare dată îmi răspund printr-o altă întrebare: cine ar fi cu adevărat dispus să își îngreuneze zilnic viața, în mod voit, acuzând false simptome?

.

.

[*] Thomas R., Sanders S., Doust J., Beller E., Glasziou P. (2015). Prevalence of attention-deficit/hyperactivity disorder: a systematic review and meta-analysis. Pediatrics, 135(4), e994-e1001.

** discalculie = tulburare specifică de învățare (TSI) ce are la bază o disfuncție neuro-biologică care afectează dezvoltarea capacității creierului de a lucra cu numere

Pentru mai multe detalii despre cum se manifestă și tratează ADHD, vezi factsheet-ul nostru.

Articole similare

Ghid de comportare emoțională pentru adolescenți: Cum putem face față perioadelor de incertitudine și stres?

În timp ce scriu aceste prime rânduri, este a 33-a zi de când Rusia a declarat război Ucrainei. Negocierile neutralității se poartă într-o nouă rundă la Istanbul. Prognoza nu pare îmbucurătoare nici pentru cele două țări aflate în conflict, nici pentru restul lumii. Trăim vremuri greu încercate, care au scos la iveală numeroase conflicte latente și care

Citește articolul